1990 – 2015
George Stanca
Oare cine dintre oamenii normali ai fostei Românii recente, nu s-a visat vreodată ca personajul întruchipat de actorul Gerard Philippe în filmul ”Jucătorul”, sau ca Marlon Brando, or Al Pacino în atâtea și atâtea filme americane ale căror acțiuni se petrec în marile cazinouri americane, îndeobște cele din Las Vegas …
Cine, zic, nu s-a visat măcar câteva clipe, acolo, înveștmântat în frac, cu cămașă albă scrobită, cu plastron, papion, jucând elegant și afectat la ruletă. Pariind sume fabuloase … și încasând mormane de jetoane.
Iar, apoi, îndreptându-și coada de la frac, echilibrând aripile lepidopterice ale papionului din satin negru, să se ducă la casă, calm, și să plece cu câteva pachete din bancnote nou – nouțe...și verzi.
Cine n-a visat asta pe vremuri, chiar dacă a doua zi bietul vizionar, amărâtul visător avea ședință PCR în care trebuia să înfiereze mizeria morală a capitalismului cu ultima sa fază imperialismul, care de vreo 50 de ani își tot trăiește ultimele zile...
Dar visul rămâne. Vis cu Mafii, cu Pacino, Brando, cu …
Pe asta cred că s-au bazat, asta cred că au visat cei cinci corifei ardeleni care s-au unit într-un bussines spre a deschide Casino Victoria.
Unde? Chiar în centrul Bucureștiului. Pe Calea Victoriei. La sediul fostei săli de spectacol a teatrului de revistă Constantin Tănase. Sala Victoria. Chiar în fostul sediu, somptuosul sediu al sălii Victoria, care cândva, până după război aparținuse statului german. Că, de aceea unul din saloanele stabilimentului a fost botezat cu numele baronului Von Killinger. Nimeni altul decât ambasadorul Germaniei la București.
Cel care chiar acolo, în salon și-a tras un glonte în cap la aflarea arestării lui Ion Antonescu... Salonul favorit al Președintelui Rapidului - Mircea Pascu și al antrenorul-coacționar la cazino Marcel Pușcaș, și al subsemnatului, ”purtător de vorbe” al aceleiași organizații.
Revenind la istoricul și galoanele cazinoului, după cazinoul celebru de la Intercontinental, s-a constatat că Victoria era cam primul cazino totalmente privat de la noi. Și, chiar dacă nu e așa, era primul care ieșea direct în stradă. În plină cale a Victoriei. Colț cu Bulevardul Dacia. Nu mai era nevoie, ca la Inter, să treci prin filtrul de securiști - ”acoperiți” de paharele înalte cu un suc de roșii de care trăgeau o oră, pe măsura soldei, și cu fetițe cu gradele ascunse pe sub toaleta intimă - ca să accezi, sus la Casino.
Repet, la Casino Victoria intrai direct din stradă... de pe trotuar. Să nu-ți faci ”prăvălie” cu scară...spune un proverb etrusc deși eu cred că e israelian... Cât s-a lucrat la amenajarea cazinoului, mai tot personalul a fost găzduit la subsol... că nu mai rabd,... și ce s-a ales acum de această muncă se vede clar și cu durere ”patriotică”, în fotoreportajul final de pe site ... Privește și plângi. Plângi și privește.....
Este parcă evocat retroactiv, disprețul unui 11 iunie 1948. Atunci, când ”naționalizarea principalelor mijloace de producție” a dat proletariatului, vezi Doamne!, pe mâna-i plină de ulei, fabrici și uzine... și sedii superbe de conace pe mâinile crăpate ale țărănimii muncitoare.
...Dar, deocamdată suntem în perioada unui capitalism ... fără cap. Al unuia sălbatic, cum a fost numit; exploziv îi zic eu; și entuziasmant ca să nu folosesc prăfuita slovă favorită a fostului regim ”mobilizator”.
Da, credeam în reușită! Și, până la un moment chiar a fost. A fost succesul acela amețitor când poți să îți pierzi uzul rațiunii - și fără regrete sau scuze, unii dintre noi au făcut-o... Când poți visa dincolo de vise și de aspirații. Există această aspirație în multe din statuile lui Brâncuși, în acele păsări diafane gata să sfideze gravitația.
Da, așa erau unii: păsări brâncușiene. Sfidau gravitația socială și economică. Erau//eram și prea tineri.
La început, cazinoul avea desigur nevoie de notorietate. Avea nevoie de un organ de presă. Fie el și de sport. Mai ales că, răsfățatul, vedeta reală a firmei era Marcel Pușcaș venit din fotbalul de primă mână. Steaua și apoi Rapid. Așa că, el a adus echipa săptămânalului ”Fair-Play”. Nume și termen dragi tare și constant lui Cristi Țopescu. Era o continuare de fapt, a unui experiment pasager făcut de mine la revista Zig-Zag a lui Ion Cristoiu, ocazionat de Coppa del Mondo. 1990. Subsemnatul – redactor șef al periodicului ”Zig-Zag Coppa del Mondo”, avea deja o echipă rodată zilnic o lună. Cu Daniel Nanu – secretar general de redacție, aici colaborator extern. Cu Marcel, inteligență efervescentă, prolific în idei, fixist uneori dar încăpățânat în a le realiza; ins de opinie și talent nativ la scris; zăpăcit și exaltat. Cu Octavian Vintilă. Om de radio de o spotaneitate și o dezinhibare deloc caracteristice unui om al armiei...
Cu Cristian Țopescu vectorul nostru: stelist; comentatorul sportiv cu cea mai mare cotă de popularitate la ora aceea; om echilibrat până la prudență; cu bun simț și corectitudine militară.
Apoi, fosta glorie baschetbalistă a Stelei Alin Savu pe care Marcel mi l-a cam împins pe esofag încă din perioada Zig-Zag. Ins care mă flatarisea precum că ”i-am pus condeiul în mână”. Deși pe teren era bun la jocu de picioare...Totul, făcut parcă spre a mă înjura mai târziu, în concubinaj cu încă un cirac yesman, uriaș și blond, dl Noname...
Alin Savu - caracter arid; fără umor; sec și extrem de ambițios; ranchiunos, până la răzbunător. Asta aveam să constat în timp, când el a observat că eu ...sunt rapidist, iar el nu... Dar mai ales, când a atacat la baionetă și a ”demascat” federația de baschet. Lucru care mi-a dăunat și acum... Ca și-ntregul context.
Fiindcă și acum unii susțin că am fost cândva stelist, dar nimeni nu spune când...
Oricum, aducerea tot de către Pușcaș a dinamovistului Florentin Satmari, tip cu mult umor, abil, ziarist pur-sânge - venit tot din baschet - avea să dezechilibreze, spre deliciul mau personal parțialitatea d-lui Savu. Războiul dintre ei era un spectacol caracterologic și conspirativ - pile, bârfe, manigansiuni, intrigi, persane trase de sub persoane - care m-a amuzat copios. Dar, hai să nu mă transform la niște evocări de pionierat, în autor de jurnal personal. Sorin - profi. Alin meschin. Pe la primele numere l-am cooptat și pe Ion Cristoiu în mare vogă atunci...
Fair Play exista în piață! Și, ca să definim paradoxul fundamental, anume că niște steliști se lasă ghidați de un rapidist, am pus clar pe frontispiciul revistei precizarea ”o revistă cu trei directori și un redactor-șef”. În primul editoral, chiar subliniam că eu un biet sublocotenent în Armata Română, rezervist, conducem pe locotenentul major Pușcaș, colonelul Țopescu, colonelul Savu, colonelul Vintilă.
Chiar, dată fiind învestitura mea superioară atâtor grade, propuneam să mă numesc Stănculescu... precum celebrul general al Revoluției. Mai aveam umor pe atunci. Și, apropo, ca să nu ne certăm pe opinii și pe teritorii am împărțit spațiul editorial pe domenii. Fiecare cu domeniul lui. Sigur, asta a durat relativ puțin. Oameni suntem...
Estimp, Cazionoul creștea, se făcea frumos. Ascultam cu evlavie confesiunile prețioase pentru o istorie anume, făcute de Papa Camil Roguski, arhitectul nostru și fost al lui Nicolae Ceaușescu. Era de o vitalitate incredibilă. Să nu mai vorbim despre memorie... Păcat că nu aveam pe atunci o televiziune.
Oricum, până s-a stins, au avut grijă să-l ”stoarcă” televiziunile comeciale.
În sediul redacției, la subsolul stabilimentului, adică, se făcuse liniște, mai toți ”urcând” prin noile birouri mirosind a proaspăt. Ciment, lapte de ciment, var stins, lemn de parchet, faianțe, gresii. Noi... tot la bază.
Eu și secretara, care fusese aleasă după o selecție artistică. Ana Doina Nicu fostă actriță la ”Ciocârlia”, viitoare prezentatore la televiziunile de folclor... Aici în biroul Fair-Play era și un mic confesional, ferit de ochii lumii. Dezbaterile durau uneori până spre dimineață. Am uitat a spune că eu făcusem și o contopire ideologică și strategică de publicitate reciprocă, cu ziarul ”Telegraf” de Constanța. Cu Nicușor Contantinescu director și liderul pe atunci al unui sindicat studențesc. Radu Mazăre redactorul - șef al ziarului.
Sorin Strutinschi, eminența lor cenușie. E bine de știut de unde s-a pornit...
La un moment dat Pușcaș ne-a făcut și o surpriză. L-a adus, ca director-artistic pe Florian Pittiș vechiul nostru amic întru Rapid. N-a stat mult. Cred că, dar e doar opinia mea, genul burghez al show-lui nu a fost pe placul lui. Nu s-a acordat cu gustul rebelului care sălășuia în Moțu.
Cum revista sportivă mergea, iar ambițiile noastre nu mai aveau limite - ăsta, ”elan revoluționar” nu ca la ”ăia” roșii – am lărgit cercul redacțional de colaboratori, evident, și ne-am obrăznicit: am scos și revista ”Politichia”. Era nevoie și de o deschidere spre politic. La urma-urmei politicienii, parlamentarii din provincie, veneau la cazino, fie și din curiozitate. Era ceva rar, monden, deosebit. Ba, erau buni purtători de propagandă, dealeri involuntari dacă vreți. Din păcate ”Politichia” mea a stârnit oarecari conflicte financiare între acționari. Și, după o ședință furtunoasă la Marcel acasă în care dl. Toth s-a impus, Politichia a sucombat în casa celui mai vital membru al societății. Așa că am rămas cu un singur număr: Numărul 1. Materialele destinate numărului doi se află la mine în arhivă. Asta pentru a răspunde eventualilor comandamente al istoriei presei. Mai aștept...
Marilor mele dezamăgiri ulterioare li se opune însă tot un fapt jurnalistic. Aflat cu un grup de gazeteri la Monte Carlo, am dorit să vizităm, pe zi, celebrul cazino. Nu am fost primiți. Mi-a venit apoi o idee.
Aveam la mine o carte de vizită în calitatea mea de manager la Cazino Victoria. Am prezentat-o. După câteva minute a apărut un bătrân de vreo 80 de ani. Păr alb, papion negru, costum negru, ținută impecabilă, de seară, care m-a făcut să mă rușinez de blugii pe care-i purtam. M-a salutat cu ”Bojour colega!”.
Era managerul de presă al Cazinoului din Monte Carlo. După ce timp de mai bine de o oră colegii mei jurnaliștii români au beneficiat de cel mai bun și competent ghid. După ce au aflat că Regele Franței, gelos, a sistat lucrările cazinoului care devansau și surclasau în timp și lux Opera din Paris, dând monegascilor autorizația de continuare abia după terminarea Operei pariziene....
După ce am aflat că din cauzele de mai sus, nu știu câți sculptori au făcut ce e acum, în trei luni...am mulțumit și am plecat.
La despărțire, ”colegul„ mi-a făcut discret o recomandare:
”Nu încercați să comparați cazinourile noastre cu cele de tip american, Las Vegas, ca al dvs. Ați face o mare eroare. Noi suntem istorie și cultură. Ei sunt doar bussines. E ca și cum ați confunda străbunica cu nepoțica...”
Orgolii franțuzești burgheze...
Lăsând de-o parte gluma amară, experiența la Casino Victoria a fost cea mai fascinantă și fermecătoare din viața mea. A fost ca o Fata Morgana... pe care încă o tot chem prin visele-mi erotice...